O insula salbatica

De curand stiu ca a inceput si el sa navigheze pe internet, se adapteaza, nu e marinar dar e chelios ca Base. Mie imi place sa ii spun ca are insula in cap, e gluma mea de cand eram mic si cred ca atat m-am amuzat de acest lucru incat, intr-o zi, voi avea si eu acea insula.
Imi e greu sa scriu, sa spun in cuvinte exact ceea ce traiesc si nu as vrea sa se inteleaga gresit. Nu vreau de la el decat sa imi dea dreptate atunci cand intr-adevar am dreptate sau sa ma felicite atunci cand fac ceva bine, chiar de el poate si mai bine.
E un om tacut, trecut de 50 de ani, ce parca sta mai mult si mediteaza. Cand lucreaza nu vorbeste, cand mananca nu vorbeste, cand gandeste nu vorbeste, poate doar cand tace, iti transmite ceva, telepatic. Si stiu prin ce trece, ce simte de atata timp, caci si eu simt la fel, sunt multe lucruri ce mi se par firesti si parca nu au nevoie de explicatie, de cuvinte, fapte ce ar trebui sa vina de la sine, asa simt si eu la fel ca el si ma enervez pe cei din jurul meu. Si ma gandesc la el atunci cand eu fac ceva si cei din jurul meu se uita si dau din umeri, stiu ca asa e el cand lucreaza iar eu privesc. Privesc de teama ca orice as face, as uita ceva, nu ma implic caci undeva voi gresii, iar chiar de iese totul bine, tot nu e ca la carte. Si poate asta ma deranjeaza cel mai mult, ca nu primesc un semn de multumire, o pasuire ca poate data viitoare nu mai gresesc. Si chiar de faci ceva exact ca el, tot nu e bine, nu ai experianta lui si trebuia sa fi mai prudent, caci poate ai uitat sau uiti un mic detaliu.
Nu e nevoie de exemple sau de fapte concrete, e de ajuns sa spun ca ma simt precum un caine la dresaj, cand gresesc sunt certat, iar cand fac bine nu sunt rasplatit. Si nu stiu ce ar trebui sa fie rasplata la un om, dar macar un multumesc, mersi sau 'foarte bine' cred ca ar insemna mult fata de o vorba care sa duca la cearta. Am incetat de mult sa-i bag de vina dresorului, caci cum spuneam, simt exact ce simte el si ma port exact cum se comporta el, la randul meu, cand sunt intre catei. Ca orice dresaj, fie ca e reusit sau da gres, dresorul se retrage la un moment dat si ma lasa sa imi iau viata in propriile maini, sa merg de unul singur, sa gandesc, sa am initiativa. Si face bine, caci doar asa iti dai seama cum e viata, caci doar asa sti sa mergi si fara el sau intr-un alt stil decat te-a invatat. Dar se intoarce mereu, din cand in cand, sa se joace cu tine, sau asteapta ca tu la randul tau sa ii sati in brate, sa te joci cu el, indiferent de jocul ce-l jucati si acum sau atunci, cel putin pentru mine si dresorul meu asta e momentul in care lucrurile s-au rupt. Caci de multe ori jocul jucat de el mie nu imi placea, din vina mea, caci imi era lene, iar cand ieseam la joaca eram ceratat la fiecare pas, simteam ca ar trebui sa fac totul de la sine, sa ii inteleg comenzile doar din priviri si din pacate nu o faceam. Am latrat, m-am dat in spate, am sarit la harta, insa am incetat sa dau din coada, am incetat sa mai fiu interesat sa joc caci nu mai aveam dorinta.
Imi pare rau pentru situatia in care am ajuns, imi pare rau, dar sunt nepasator, ma doare si nu prea, caci ne complacem amandoi in aceasta situatie si parca nu vedem scaparea, nici unul dintre noi nu face pasul de teama sa nu esueze. Poate ar trebui la randul nostru sa avem un dresor, care sa medieze relatia tata-fiu.